Sunt un om viu

sunt un om viu, un pic amorţit în ultimii ani de ceea ce numim viaţă urbană, de job, de deadline-uri, de emailuri, rapoarte, exceluri şi proofreadinguri, de first draft, de second draft, de romgleza vorbită în jur, de simţirea lipsă uneori în jur, de singurătatea între zeci de oameni...
o vreme nu mi-am mai împletit părul şi mi-am scos brăţările de la picioare, ca o formă de defetism...am lăsat urbanul din jur să intre peste mine, în sufletul meu, să-l macine încet, să-l despoaie, să-l videze. citeam mai puţin, scriam mai puţin, simţeam mai puţin, iubeam mai puţin. trăiam călduţ. corect. un pic corporatist.
de câtăva vreme însă sunt înapoi în tranşee, ca să recuperez încet-încet tot ce-i al meu. am redescoperit magia foii albe şi a stiloului cu cerneală, copilăria scrisului cu creta pe stradă, plăcerea unei fotografii căutate, muncite şi care răsplăteşte din plin, a umblatului hai-hui pe străzi, a mersului ritualic pe jos dimineaţa spre birou cu simţurile deschise la maxim, culegând doar acele culori, sunete şi mirosuri care-mi spun ceva despre viaţă.
căutam de 3 zile o încheiere pentru rândurile ăstea. azi dimineaţă am găsit în poştă (mulţumesc mult, anca) poemul de mai jos, pe care l-am recitit după mai bine de 10 ani. am copiat mai jos o bucată din el ... ca un fel de misiune asumată a războiului meu cu mine.

Sînt un om viu - Nichita Stănescu
Sînt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir ca exist, dar
mă bucur totdeauna ca sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întîmplătoare la mînă
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-as putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să rîd, deşi
rîd rar, avînd mereu cîte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfîrşit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a ştii,
de a descoperi
harta universului in expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ti oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.