uneori mi se pare că lumea din Veronica, Maria-Mirabela sau desenele animate cu Mihaela e mult mai aproape de "explicaţia de dicţionar" a copilăriei. poate faptul că e vorba de copilăria mea să mă facă să gândesc aşa? în mod cert asta e o bucată din explicaţie. o alta e că lumea care se mişca foarte lent acum 20-25 de ani, a luat-o at some point literalmente la fugă. lumea copiilor varianta 2007 sună cam aşa...Sâmbătă după-amiază. 35 de grade în termometru, 50 pe asfalt. Canicula a amorţit oraşul. Radio România Actualităţi ne recomandă sfătos (imediat după cotele apelor Dunării în franceză) să bem lichide multe, să nu stăm în soare, să mergem în locuri răcoroase - la spectacole, la cinema sau în "supermagazine". Foarte frumos şi profund capitalisto-consumist din partea lor. Bun. Ca un cetăţean ascultător şi care merge la Mall dacă-i musai, mă urc într-un taxi şi purced spre Vitan.
După o rundă de diverta (parcă plecasem să-mi cumpăr pantofi de nuntă???) hotărăsc să mă regalez la Starbucks cu un suc din ăla de fructe de pădure foarte fain pe care l-am descoperit la Istanbul. Aşa... Brambleberry (Herbal Tea with concentrated blackberry and apple juice - yummi). Mă aşez la rând scanând încântată noul stash de lipici ("activity glue"), "magic scotch", highlightere şi abţibilduri cu pisici, toate proaspăt achiziţionate (se pare că am 28 de ani în buletin).
Pe când cream în gând un model de felicitare făcută de mână (pentru aceeaşi nuntă pentru care nu am încă pantofi. nu contează, e abia...mâine!!!?), mi se agaţă de degete şi o acadea (roz bonbon, Strawberry Fraise Lollipop). Ok, am tot ce-mi trebuie, pot să ies din lumea mea de lipici şi acadele şi să mă uit în jur. În faţa mea, la rând, două păpuşi Barbie de vreo 10-12 ani. Miniaturi ale unor mame probabil aflate la cumpărături - pantofi trendy, păr proaspăt coafat (!), cercei mari, brătări şi inele, haine gen Mango sau Zara, câteva numere mai mici. "Un frapuccino ice coffee tall şi un caffee latte tall", glăsuiesc ele către domnişoara în şorţuleţ Starbucks. Mă uit la ele, mă uit la mine, iar la ele, iar la mine şi calculez.
Pe de o parte pantofi de oameni mari, haine de oameni mari, coafuri de oameni mari, băuturi de oameni mari. Max 24 de ani împreună. Pe de alta, lipici, strawberry fraise lollipop, brambleberry. Cică aprox 28 de ani singură. "Un ice tea, o acadea, altceva mai doriţi?" mă întreabă şorţuleţul Starbucks. 28 de ani... "şi un caramel frapuccino, vă rog. tall ". şi poate un transplant de maturitate, dacă aveţi...
Îmi iau victorioasă toate cele şi mă îndrept spre terasă. Îmi aşez meticulos (deh, 28 de ani, hence tabieturi ...) sucul, cafeaua, caietul de scris, stiloul, îmi aprind o ţigară şi încep să scriu. Şi în timp ce scriu mă gândesc tot mai serios dacă o să am curajul de a face copii. şi dacă îi fac, how do I cope cu a fi foarte repede părinte de copii mari? Parcă noi am crescut mai încet, parcă am fost copii mai mult. Sau poate mi se pare mie pentru că e aşa de departe?
Deşi, dacă fac un exerciţiu de memorie, îmi dă că am descoperit cochetăria pe la 17-18 ani (cam în aceeaşi vreme în care s-au inventat băieţii), alcoolul pe la 20, shoppingul pe la 22-23, ţigările pe la 25 şi Starbucks pe la 27. Pentru droguri I'm too much of a control freak ca să am interes. A fost o pierdere pentru mine? Aş fi fost mai "ancorată în realitate" (how I hate expresia asta) dacă aş fi fost mai puţin copil şi mai repede om mare sau mai puţin fetiţă şi mai repede femeie ? Habar n-am, pentru că asta este singura realitate pe care o ştiu. Şi mi-e bine cu ea, deşi ştiu că sunt un amestec ciudat de copilărie şi "om mare".
Dar nu pot să nu mă gândesc dacă peste 15 ani copilul meu, probabil adolescent, va crede despre mine că sunt o mamă ţăcănită, boemă, pierdută într-o realitate care nu mai există, dar la care ea se încăpătânează să nu renunţe.
Îmi aduc aminte cântecelul din "Occident"-ul lui Cristian Mungiu "Noi în anul 2000..." şi mă gândesc că în anii 2000 nu prea mai sunt copii. Sau sunt, dar nu citesc Pif, ci Barbie Girl sau Cosmopolitan, nu-şi fac vacanţele la bunici, ci la all inclusive, nu citesc cărţi ci pagini web, nu scriu cu stiloul, ci cu pixuri scipicioase, nu mai poartă espadrile, ci snikerşi de firmă, nu mai beau compot de vişine, ci frapuccino...
Mă uit din nou la lipici şi la acadea. Asta e realitatea mea, acum şi aici. Şi mi-e bine să mai fiu un pic copil în anii 2000...
PS. Brâncuşi rulzz
Pe când cream în gând un model de felicitare făcută de mână (pentru aceeaşi nuntă pentru care nu am încă pantofi. nu contează, e abia...mâine!!!?), mi se agaţă de degete şi o acadea (roz bonbon, Strawberry Fraise Lollipop). Ok, am tot ce-mi trebuie, pot să ies din lumea mea de lipici şi acadele şi să mă uit în jur. În faţa mea, la rând, două păpuşi Barbie de vreo 10-12 ani. Miniaturi ale unor mame probabil aflate la cumpărături - pantofi trendy, păr proaspăt coafat (!), cercei mari, brătări şi inele, haine gen Mango sau Zara, câteva numere mai mici. "Un frapuccino ice coffee tall şi un caffee latte tall", glăsuiesc ele către domnişoara în şorţuleţ Starbucks. Mă uit la ele, mă uit la mine, iar la ele, iar la mine şi calculez.
Pe de o parte pantofi de oameni mari, haine de oameni mari, coafuri de oameni mari, băuturi de oameni mari. Max 24 de ani împreună. Pe de alta, lipici, strawberry fraise lollipop, brambleberry. Cică aprox 28 de ani singură. "Un ice tea, o acadea, altceva mai doriţi?" mă întreabă şorţuleţul Starbucks. 28 de ani... "şi un caramel frapuccino, vă rog. tall ". şi poate un transplant de maturitate, dacă aveţi...
Îmi iau victorioasă toate cele şi mă îndrept spre terasă. Îmi aşez meticulos (deh, 28 de ani, hence tabieturi ...) sucul, cafeaua, caietul de scris, stiloul, îmi aprind o ţigară şi încep să scriu. Şi în timp ce scriu mă gândesc tot mai serios dacă o să am curajul de a face copii. şi dacă îi fac, how do I cope cu a fi foarte repede părinte de copii mari? Parcă noi am crescut mai încet, parcă am fost copii mai mult. Sau poate mi se pare mie pentru că e aşa de departe?
Deşi, dacă fac un exerciţiu de memorie, îmi dă că am descoperit cochetăria pe la 17-18 ani (cam în aceeaşi vreme în care s-au inventat băieţii), alcoolul pe la 20, shoppingul pe la 22-23, ţigările pe la 25 şi Starbucks pe la 27. Pentru droguri I'm too much of a control freak ca să am interes. A fost o pierdere pentru mine? Aş fi fost mai "ancorată în realitate" (how I hate expresia asta) dacă aş fi fost mai puţin copil şi mai repede om mare sau mai puţin fetiţă şi mai repede femeie ? Habar n-am, pentru că asta este singura realitate pe care o ştiu. Şi mi-e bine cu ea, deşi ştiu că sunt un amestec ciudat de copilărie şi "om mare".
Dar nu pot să nu mă gândesc dacă peste 15 ani copilul meu, probabil adolescent, va crede despre mine că sunt o mamă ţăcănită, boemă, pierdută într-o realitate care nu mai există, dar la care ea se încăpătânează să nu renunţe.
Îmi aduc aminte cântecelul din "Occident"-ul lui Cristian Mungiu "Noi în anul 2000..." şi mă gândesc că în anii 2000 nu prea mai sunt copii. Sau sunt, dar nu citesc Pif, ci Barbie Girl sau Cosmopolitan, nu-şi fac vacanţele la bunici, ci la all inclusive, nu citesc cărţi ci pagini web, nu scriu cu stiloul, ci cu pixuri scipicioase, nu mai poartă espadrile, ci snikerşi de firmă, nu mai beau compot de vişine, ci frapuccino...
Mă uit din nou la lipici şi la acadea. Asta e realitatea mea, acum şi aici. Şi mi-e bine să mai fiu un pic copil în anii 2000...
PS. Brâncuşi rulzz
No comments:
Post a Comment