demitizare

iacă nu ştiu cum fac, dar de ceva vreme mă tot învârt în jurul subiectului ăsta. bunoară astăzi (era 8 iunie când am început sa scriu...) - am ieşit la cafea cu o prietenă care anul aceasta face un copil (copilul ei, sorry mariusu' - femeile chiar pot asta) în timp ce divorţează de un bărbat care nu mai e al ei. şi de faptul că reacţia oamenilor este - "şi când te măriţi din nou?". şi trecând prin tot felul de astfel de momente întâmplate recent, am ajuns la faptul că toate poveştile, romanele, filmele de dragoste se termină invariabil ... la nuntă. când de fapt ar trebui să înceapă, căci povestea cotidianului trăit frumos şi palpitant e mult mai interesantă decât povestea unui amor care duce la nuntă şi atât.

şi aici intervine obsesia mea vis-a-vis de miturile pe care ni le construim din copilărie (noi, părinţii, poveştile, filmele etc.) şi le cultivăm cu încăpătânare. nu încerc să desfiinţez nevoia de mit în viaţa omului, rolul mitului. ci încerc să mă întreb de ce alegem mituri atât de previzibile şi de prăfuite şi care conţin "trebuie" - o femeie care are un copil trebuie musai să fie căsătorită, "şi au trăit fericiţi pân' la adânci bătrânţi".

într-o poveste care se întinde pe mai mulţi ani avem nevoie de de mister, de necunoscut, de intrigă, de pasiune, de drive, nu numai de mitul fericirii veşnice. şi de fapt, în absenţa acestora, fericirea e doar comoditate, obişnuinţă, călduţ.

când aud poveşti despre feţi-frumoşi îmi vine să protestez (poate lucky me că n-am avut niciodată mitul vreunui prince charming scos dintre filele poveştii). îmi vine să spun că relaţia aia nu e adevărată. suntem "perfecţi" şi minunaţi doar în perioada, mai scurtă sau mai lungă, de căutare, de cunoaştere, de tatonare. numai în filmele americane şi-n telenovele femeile se trezesc dimineaţa gata machiate, duşate şi coafate, iar bărbaţii sunt nişte cavaleri perfecţi, raşi la sânge, rasaţi, care nu se uită la televizor, nu au singurătăţi, ci doar o carieră de succes. prefer însă un film bun european în care femeia e delicios de ciufulită dimineaţa, iar el un pic neras, poate mahmur sau îmbufnat, dar mult mai autentici amândoi.

aşa că m-am gândit să inventez un nou sfârşit pentru poveşti. ar suna ceva de genul: şi au trăit!

"ş'am încălecat pe-o şa..."