Undeva prin '95 am descoperit magia scriiturii sub formă de jurnale, scrisori, eseuri. Îmi plăcea să scriu pentru mine, terifiată cumva de faptul că, deşi aveam numai 15-16 ani, începusem să uit. Simţeam un fel de envie de a conserva momentele din viaţa mea, momente importante, marcante, dar mai ales momentele preţioase, cumva mici şi neimportante, zilnice. Am inventat atunci ceea ce se se cheamă şi azi cutia mea cu momente. În cutia asta s-au adunat în 12 ani zeci de caiete, de scisori, de fragmente de eseuri scrise pe te-miri-ce-bucăţi-de-hârtie, fotografii, bilete de intrare la muzee, flori uscate, decupaje din ziare... Sunt îngrămădite toate într-un cufăr de lemn, în coşuri împletite pitite în rafturile bibliotecii, în dulăpiorul de lemn sculptat în care păstrez bijuteriile şi lucruri care ţin de sufletul meu.
Scrisul s-a transformat în timp în ceva firesc, cotidian. Ceva doar al meu, care îmi făcea bine, îmi decanta experienţele, mă ajuta să cresc, să învăţ. Uitasem de ce am început să scriu. Îmi aduceam aminte de obicei în octombrie, în jurul zilei mele de naştere, când scoteam la lumină ceea ce scrisesem în anul ce trecuse. Îmi rezervam de obicei o zi întreagă pentru asta şi mă surprindeam cu uimire tresărind citind fragmente de la începutul anului sau din anii trecuţi, având cumva sentimentul că citesc, pe alocuri, despre viaţa altcuiva. E înfricoşător cât de repede uităm. În urmă cu câteva luni am văzut un film împrumutat de la o prietenă (Before Sunrise, 1995). Aveam cumva sentimentul că am auzit de filmul ăsta... până când am descoperit într-un jurnal de acum 10 ani că îl văzusem la vremea aceea... Dar peste filmul ăsta au intrat ultimii ani de liceu, toate manualele de drept din facultate, câteva organizaţii cu slang-ul şi proiectele lor, participanţii din traininguri, locuri, oameni, iubiri, tragedii mai mici sau mai mari, bucurii de toate felurile. Şi filmul a ajuns undeva departe, uitat ca într-o arhivă prăfuită.
Prin 2004 undeva along the way scrisul a început să iasă din viaţa mea. Am scris mai rar, cumva mai nefiresc (din obişnuinţă, mai degrabă). Jurnalele mele s-au transformat în agende narative, cu bucăţi de recenzii de cărţi şi citate, cu fragmente începute şi lăsate la jumătatea primei fraze. Mi-am pierdut envie-ul. Am pierdut plăcerea foii goale, a scrisorii pe care tocmai am trecut cu stiloul data, a mirosului de cerneală. A scrisului în general, pentru că din '98 până în 2004 scriam de multe ori emailuri în loc de scrisori, dar emailuri cu parfum de scrisoare, pe care apoi le printam şi le puneam lângă celelalte scrisori.
Şi iată-mă după mai bine de 10 ani în care am fost obişnuită să scriu zilnic sau aproape zilnic paralizată în faţa foii albe, fie ea însoţită de stilou sau de tastatură.
E o vorbă care spune că suntem ceea ce facem în cea mai mare parte a timpului. Respectiv nu mai suntem ceea ce nu mai facem... Scrisul, ca multe alte lucruri în viaţă, este o chestiune de obişnuinţă. De încercări, de poticniri şi ridicări, de "furat" şi "mixat" din ceea ce trăim, citim, simţim sau auzim şi vedem în jur.
Sper să descopăr că e ... ca mersul pe bicicletă. Că odată ce-mi recapăt obişnuinţa foii albe dinainte, vor curge şi cuvintele un pic uscate şi ruginite din peniţă sau din tastatură. Oricum ar fi experienţa mea de întoarcere la scris ... o să scriu despre ea :)
No comments:
Post a Comment