Tinereţea fără tinereţe, dar cu Eliade

Iacă vine o vreme când te apuci de recitit cărţile adolescenţei. [Din cele ale copilăriei mă întorc de obicei la Micul Prinţ, la Alice în Tara Minunilor şi pe alocuri la Jules Verne (mai ales iarna şi dacă e un foc în sobă prin apropiere. şi bunătăţi de iarnă.)].
La capitolul adolescenţă mă tot întorc la Eliade, la bucăţi din Cioran şi la Pierre Loti. Drept îi că mă ajută şi faptul că am memoria scurtă :P, astfel încât uneori e chiar ca şi cum aş citi prima oară ceva. Alteori citesc cu alţi ochi la diverse vârste. În adolescenţă m-a fermecat Tinereţe fără tinereţe pentru fantasticul din povestire, pentru recuperarea fabuloasă de memorie pe care o trăia eroul, o memorie pe care nu o avusese.
N-am înţeles la vremea aia mare lucru din ce trăia omul de şaptezeci de ani care s-a trezit brusc într-o tinereţe mai tânără , mai imposibilă şi mai poaspătă fizic decât cea pe care o trăise (de genul să ai 30 de ani şi dantură de 2 săptămâni:D). Nu am înţeles pentru că nu simţisem deloc ce înseamnă să simţi că îmbătrâneşti. Că învelişul se uzează, se deteriorează, se învecheşte. Că poţi uita lucruri pe care le ştiai acum 10 sau 15 ani.
Continuu să cred că suntem pe atât de tineri pe cât e ce e sub înveliş. Mintea, spiritul, sufletul. Din punctul ăsta de vedere am undeva cu 5-6 ani mai puţin decât scrie la buletin. Dar mai cred şi că tinereţea se întreţine, se cultivă. E un muschi care trebuie antrenat mereu. Şi că da, trebuie un pic luptat pentru tinereţea din tine. Căci altfel foarte uşor intră peste ea maturitatea prost înţeleasă uneori ca absenţă a jocului, a fantasticului, a minunii, a pasiunii.
Nu ştiu din ce cochetărie nu-şi spun femeile vârsta. Oricât ar fi, nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât te simţi. Am văzut femei de 50 de ani mai tinere decât colege ale mele de facultate bătrânicioase mult înainte de vremea bătrâneţii. Asta aş numi eu tinereţe fără tinereţe. Şi în oglindă - bătrâneţe fără bătrâneţe.
Să fiţi tineri!