Visez, muncesc, obosesc, mă poticnesc, mă ridic, visez …

• Visez că învăţând toată viaţa şi punând în aplicare ce învăţăm vom reuşi să lăsăm copiilor noştri o Românie de care să fie mândri
• Visez că televizorul va căpăta o funcţie educativă autentică sau va dispărea din viaţa noastră ca popor
• Visez că suntem ca ţară mult mai aproape de media europeană de 12,5% populaţie adultă care învaţă toată viaţa decât cei sub 2% de acum
• Visez că trainingul va deveni în România un motor pentru schimbare în bine
• Visez să ajungem măcar la zi cu ce se întâmplă în training în lume, dacă nu chiar să inovăm
• Visez să contribui la cultivarea dorinţei de a învăţa
• Visez să adun la un loc toate cursurile din România
• Visez că voi fi parte din primul centru mare de training din Bucureşti - un spaţiu de învăţare, de adunare a oamenilor interesaţi de training, un loc unde se pot citi reviste şi cărţi de training, unde se întâmplă evenimente de învăţare în fiecare zi, unde oamenii pot să primească informaţii despre oportunităţi de training, indiferent de bugetul lor
• Visez să contribui la construirea unei mari comunităţi de învăţare şi dezvoltare pentru traineri

Ca orice vis, ţel, scop, ideal cele de mai sus nu sunt un job. Sunt mult mai aproape de un rinichi decât de un job. Poţi trăi fără un rinichi? Da, dar nu mai eşti întreg.

Am scris acest post ca să ard nişte bărci în urmă şi ca să nu uit că “If you think you can do a thing or think you can't do a thing, you're right”.

Sunt o norocoasă că am aproape atât de mulţi oameni faini. Dacă vreunul dintre voi de-aproape mă auziţi vreodată plângându-mă că am prea mult de muncă, că sunt obosită, nedormită, nemâncată sau că îmi plâng de milă, vă rog să-mi daţi un link la articolul ăsta. Îmi veţi face un mare bine.