Îmi place de mine, varianta Bucureşti

Un post scris acum aproape un an, publicat astăzi pentru că s-a întâmplat să port obiectul din poză şi să-mi aduc aminte că am scris rândurile de mai jos :)
---

Primele 2 zile după Bootcamp. Aparent just another week-end, în fapt o mulţime de întâmplări şi simţiri. O să povestesc aici două dintre ele şi o să înţelegeţi de ce încă “îmi place de mine”

Episodul 1 - sâmbătă dimineaţă, Bucureştiul se dezmorţeşte încet. După o săptămână de trezit la 6.45 dimineaţa, deschid ochii mult mai repede decât într-un week-end obişnuit. Primul impuls e să sar din pat şi să mă pregătesc pentru antrenamentul de dimineaţă. Îmi dau seama că sunt acasă şi că … nu se întâmplă nici un antrenament. După câteva minute în care sunt cumva descumpănită, mă îmbrac, iau cu mine cheile, mp3-ul şi nişte bani şi ies pe uşă (da, ştiu, sunt foarte specifică!).

În câteva minute sunt în Cişmigiu, căutând un loc mai retras ca să-mi fac încălzirea. Urmează respiraţia, “ţipeala” şi bătaia (bootcamperii ştiu de ce ). Vine apoi momentul cel mai provocator - cum strig eu, într-un loc public, din toate puterile că-mi place de mine? Nu ştiu cum strig, dar chiar am chef să strig. Cotesc şi-n faţa ochilor îmi răsare un culoar perfect gol, străjuit de copaci înalţi - locul perfect! Entuziasmată încep să alerg povestindu-mi cu voce tare cum îmi place de mine şi cum tot ce am nevoie e în mine acum. Câteva minute mai târziu ajung în celălalt capăt şi îmi dau seama că, după copaci, la câţiva metri de mine … e plin de oameni. Noroc că îmi place suficient de mult de mine încât să mă amuze doar ce-ar putea gândi oamenii care m-au auzit. De altfel e Valentine’s Day, o zi în care poţi să-ţi declari afecţiunea faţă de oricine, chiar şi de tine.

Episodul 2 - duminică după-amiază. În pas de plimbare pe Magheru, simt un impuls subit şi de nerecunoscut de a intra într-un magazin pe lângă care eram în trecere.

5 minute şi 19,9 lei mai târziu sunt mândra proprietară a obiectului vestimentar din poza. În caz că mai uit, să-mi aducă aminte….că-mi place de mine.

Ultimele 3 luni

îmi aduc aminte cu plăcere de:
revizuit sau creat multe design-uri, manuale, materiale de training şi articole;
Festivalul PLAI (Timişoara);
6 întâlniri Training Café,
maratonul Bucureşti;
2 ToT-uri şi un ToT în Advocacy pregătite;
emisiune Lume Bună;
sărit cu paraşuta (Braşov);
un la mulţi ani special (mulţumesc, kido);
reîntâlnire cu ELSA (workshop pt. recruţi) şi cu un grup de oameni care mă stimulează să mă dezvolt continuu (forum 7-8 nov.);
participat la susţinerea doctoratului Irinei;
o şezătoare cu mulţi oameni dragi la noi acasă;
aniversat 5 ani frumoşi pentru sufletul meu alături de un om fain;
dansat în Gara de Nord :)
un workshop foarte fain week-end-ul trecut.
şi multe poveşti, cafele, descoperiri şi redescoperiri de oameni minunaţi aproape de mine.

WHAT's NEXT?

M-a întrebat o prietenă. Şi m-am gândit că aşa-i, avem nevoie de lucruri şi întâmplări care să vină spre noi. Care să ne dea energie pentru a munci, a contribui, a ne trezi dimineaţa cu zâmbetul pe buze.

Pentru mine astăzi urmează câteva ore cu studenţi din facultatea de drept care vin să povestim despre ELSA. Vineri seara, la ora 20.00. Asta da dorinţă de voluntariat pe capul lor :)

După care ... mă pregătesc pentru un flash mob alături de nişte oameni foarte faini. Dansul n-a fost niciodată my thing, dar sper că asta nu se va vedea între zecile de oameni cu care o să merg în decembrie în Gara de Nord :) Şi dacă nu mă duc să dansez (dacă nu apuc să învăţ paşii sau descopăr că am 2 picioare stângi), tot mă duc să-i văd :)

So, asta e next

Salt în gol

De la aprox 3.200 de metri. Un sentiment incredibil de libertate, de împăcare, de linişte interioară.

Învăţarea de la bon ton la uncool şi invers

O întrebare care mă bântuie de mai multă vreme:

---
Poate aţi trăit în copilărie sau adolescenţă măcar un moment în care un părinte, un bunic sau altcineva din familie v-a ţinut o “prelegere” despre cât e de important să înveţi, “să ai carte”.

În discuţiile de acest gen cu ai mei nu era vorba de note sau diplome, ci de învăţarea în sine. “Lasă televizorul, mai bine citeşte o carte” e o replică pe care am auzit-o de multe ori.

Mai târziu, în toate memoriile pe care le-am citit – de la lideri de state la oameni de afaceri, scriitori, artişti, sportivi, etc. – există multe referiri la procesul de învăţare prin care au trecut înainte de a reuşi, de a se afirma, de a fi foarte buni/ cei mai buni în domeniul lor.


Aşa că am crescut cu sentimentul că învăţarea e de bon ton, e cool, e “foarte tare”. Şi că e interesant să mă uit cum au învăţat acei oameni astfel încât au devenit foarte buni.

---
Întrebarea şi comentariile aici

Pushing your limits

Am norocul să am aproape oameni care mă inspiră şi mă motivează să-mi depăşesc limitele. Ramona, Letiţia şi Alexandra sunt printre ei. Respectiv sunt echipa alături de care am făcut în 18 octombrie o nebunie participând la proba de ştafetă a maratonului Bucureşti şi alergând 10,548 km într-o duminică friguroasă şi ploioasă.

Filmul evenimentelor:

• în variantă narativă - aici
• în variantă prezentare mai jos

Mulţumesc frumos pentru provocare şi pentru ocazia de "pushing my limits"!

Visez, muncesc, obosesc, mă poticnesc, mă ridic, visez …

• Visez că învăţând toată viaţa şi punând în aplicare ce învăţăm vom reuşi să lăsăm copiilor noştri o Românie de care să fie mândri
• Visez că televizorul va căpăta o funcţie educativă autentică sau va dispărea din viaţa noastră ca popor
• Visez că suntem ca ţară mult mai aproape de media europeană de 12,5% populaţie adultă care învaţă toată viaţa decât cei sub 2% de acum
• Visez că trainingul va deveni în România un motor pentru schimbare în bine
• Visez să ajungem măcar la zi cu ce se întâmplă în training în lume, dacă nu chiar să inovăm
• Visez să contribui la cultivarea dorinţei de a învăţa
• Visez să adun la un loc toate cursurile din România
• Visez că voi fi parte din primul centru mare de training din Bucureşti - un spaţiu de învăţare, de adunare a oamenilor interesaţi de training, un loc unde se pot citi reviste şi cărţi de training, unde se întâmplă evenimente de învăţare în fiecare zi, unde oamenii pot să primească informaţii despre oportunităţi de training, indiferent de bugetul lor
• Visez să contribui la construirea unei mari comunităţi de învăţare şi dezvoltare pentru traineri

Ca orice vis, ţel, scop, ideal cele de mai sus nu sunt un job. Sunt mult mai aproape de un rinichi decât de un job. Poţi trăi fără un rinichi? Da, dar nu mai eşti întreg.

Am scris acest post ca să ard nişte bărci în urmă şi ca să nu uit că “If you think you can do a thing or think you can't do a thing, you're right”.

Sunt o norocoasă că am aproape atât de mulţi oameni faini. Dacă vreunul dintre voi de-aproape mă auziţi vreodată plângându-mă că am prea mult de muncă, că sunt obosită, nedormită, nemâncată sau că îmi plâng de milă, vă rog să-mi daţi un link la articolul ăsta. Îmi veţi face un mare bine.

Sedentarii inimii...

Je n'aime pas les sédentaires du coeur. Ceux-là qui n'échangent rien ne deviennent rien.
de la Citadela - Antoine de Saint Exupery citire

Tu în ce te transformi?

a fost o zi minunată, în care am povestit şi am rezonat cu câţiva oameni faini, în jurul unor poveşti diferite, dar cu acelaşi fir roşu.

şi mi-am adus aminte de paragraful ăsta din Citadela (o carte specială în viaţa mea).

"Locuiam odată într-un sat clădit pe spinarea liniștitoare a unui deal, bine înfipt în pământ și cer, un sat întemeiat pentru a dăinui și care dăinuia. O uzură minunată strălucea pe ghizdul și pe parapetul fântânilor noastre, pe piatra pragurilor noastre. Dar iată că, într-o noapte, ceva s-a trezit în adâncul temeliei noastre subterane. Am înțeles că, sub picioarele noastre, pământul reîncepea să trăiască și să se plămădească. Ceea ce era împlinit își schimba înfățișarea. Și ni s-a făcut frică. Ne-a fost frică nu atât pentru noi înșine, cât pentru obiectul eforturilor noastre. Pentru acel lucru în care noi ne transformam de-a lungul vieții noastre. Eu eram argintar și mi-a fost frică pentru vasul de argint la care lucram de doi ani. În care îmi îngropasem doi ani de veselie. Altul tremura pentru covoarele lui de lână pe care le țesuse cu bucurie. În fiecare zi le întindea la soare. Era mândru că transformase o parte din carnea sa zbârcită în acest val ce părea adânc. Altuia i-a fost frică pentru măslinii pe care îi plantase. Și susțin că nici unuia dintre noi nu-i era frică de moarte, ci toți tremurau pentru niște obiecte stupide. Descopeream că viața nu are înțeles decât dacă o schimbi puțin câte puțin. Moartea grădinarului nu poate face nici un rău arborelui. Dar dacă arborele este amenințat, grădinarul va muri de două ori. Exista printre noi un bătrân povestitor, care știa cele mai frumoase povești din deșert și care le înfrumusețase și mai mult. El singur le cunoștea, căci nu avea fii. Și, în timp ce pământul începea să alunece, el tremura pentru sărmanele povești ce nu vor mai fi cântate de nimeni, niciodată."

Citadela - Antoine de Saint Exupery

Mitzi vegetariană

Când am luat-o pe Vânt ne-am gândit ce haios ar fi să o facem vegetariană. N-am reușit de tot (ceea ce nici nu știu dacă e recomandat), dar azi am avut o după-amiază cel puțin interesantă. Subsemnata mâncam ceva lucruri foarte vegetariene, iar Vânt se tot învârtea pe lângă farfuria mea. Din care a poftit la măsline, alune și stafide. În ciuda faptului că avea în străchioara ei bucățele de carne și de brânză.
Dacă într-o după-amiază o găsesc meditând, o să mă pună pe gânduri rău :)
În poză împricinata, în ipostaza ei favorită - la joacă!