Gânduri bune, vise şi joacă

După 2 săptămâni în care m-am făcut absolut praf emoţional/ psihic/ fizic am redescoperit energia minunată care vine din gândurile bune, conectarea la visele mele şi din joacă.

De luni până joi am primit o avalanşă de îmbrăţişări reale şi virtuale :), zâmbete, comentarii pe Facebook, SMS-uri, telefoane şi emailuri cu gânduri bune de la oameni faini pe care sunt norocoasă să îi am aproape. Mulţumesc Ema, Lidia, Lucia, Simona, Bogdan, Dana, Arabela, Corina pentru ppt, Sim, Oana, Claudia, Sofia, Irina, mama, Letiţia, Luci, Irina pentru creanga de liliac înflorit, Alina, Casandra, Raluca, Nicolae, Raluca.

Joi seara Elena de la Life After Work s-a jucat cu noi la Training Cafe şi ne-a plimbat câteva ore prin jocurile preferate din copilărie, râsete şi exerciţii de improvizaţie.

Vineri am fost la studioul Alexandrei Sandu care face nişte fotografii minunate în proiectul DayDreamers şi căreia îi mulţumesc pentru a fi capturat aşa de frumos câteva momente de conectare la visele mele.

După care am tras un bilet de papagal de la nenea flaşnetarul îmbrăcat a la Caragiale times şi care e veşnic la intersecţia Lipscani cu Smârdan.

Sâmbătă am ieşit la joacă cu Toci, Arabela, Andrei şi Eugen în parcul Tineretului unde m-am dat cu hamacele la o joacă organizată de Minor Swing şi ne-am jucat cu poi-urile Arabelei.

Le-am adunat la un loc pe toate ca să nu uit că e normal să mai pic din când în când, iar când pic am o mulţime de resurse la îndemână ca să mă ridic, din care acestea 3 cu efect imediat - gânduri bune, vise şi joacă. Să avem zile cu energie bună!

O săptămână. Ești pe cărare?

La începutul anului mi-am setat o alertă la telefon care sună în fiecare vineri la prânz și-mi aduce în fața ochilor textul ăsta "O săptămână. Ești pe cărare?".

Asta ca să nu uit că sunt pe un drum și dacă uit să mă reîntorc pe el. Mi s-a întâmplat în anumite perioade să fiu absentă din viața mea cu săptămânile sau cu lunile. Să trăiesc ca într-un fel de vis absurd în care sunt mai mult spectator la viața mea. Sunt perioadele în care am făcut cele mai mari greșeli, am ratat cele mai multe oportunități, am trăit cel mai puțin.

Astăzi când m-am gândit la alerta de vineri mi s-a părut că ar fi trebuit să spună "3 luni din anul ăsta. Ești pe cărare?" Am mai fost și pe lângă cărare, dar în cea mai mare parte a timpului am fost pe cărare. Cărarea mea duce anul ăsta la materializat niște lucruri pe care le port cu mine de-o vreme. Și mai ales a unui proiect special pentru mine care începe să capete contur cel puțin pe hârtie. Am mai descoperit câteva lucruri despre mine anul ăsta, am citit mult și ... am început să ascult mai bine. Și să vorbesc mai puțin :) Și să fac liniște înauntru. Uneori e așa de mult zgomot înauntru încât ajung să cad de pe cărare fără să-mi dau seama. Cu cât ajunge să fie mai liniște, cu atât sunt mai pe cărare.

E un an pentru așezat în mine lucruri pe care le-am citit, le-am gândit, le-am simțit. Și care au nevoie să se așeze. Iar liniștea ajută...

Ariciul portocaliu. Despre misiune vs. job

Îl port cu mine de-o vreme. Nu știu exact de unde a răsărit. Știu că pentru mine înseamnă învățare și energie. Adică despre ce e viața mea. Sunt norocoasă să-l fi găsit și îl port cu drag cu mine oriunde merg.

Am răspuns astă vară la câteva întrebări și am dat de ele zilele ăstea.

Ce este un job?
Cadrul în care îți pui în aplicare/manifești misiunea personală.

Ce este o carieră?
Înșiruirea de etape publice/vizibile ale punerii în aplicare a misiunii personale.

Ce este un scop?
Destinația finală sau destinații intermediare pe drumul tău (misiunea personală)

Pentru că este o perioadă aglomerată, răspunsurile ăstea simțite în interior îmi dau energie să merg mai departe. Mulțumesc tuturor celor care înaintând pe drumurile lor, contribuie și la drumul meu.

Pushing your limits, partea a 2-a

Zilele trecute am încercat câteva lucruri noi a propos de limite și mi-am dat seama că am învățat din exercițiile de pushing my limits din ultimul an.

Am învățat că o limită o dată depășită rămâne depășită. Când pleci să te confrunți cu următoarea limită, pleci de pe o altă poziție. Ceea ce a fost cucerit rămâne cucerit.

După anul trecut (sărit cu parașuta, maraton-ștafetă și flashmob în Gara de Nord) am căpătat un fel de "inconștiență" - limitele mi se par mai degrabă provocatoare decât dificile/de temut.

Dacă știam asta mai demult aș fi sărit cu parașuta de acum câțiva ani :)

Îmi place de mine, varianta Bucureşti

Un post scris acum aproape un an, publicat astăzi pentru că s-a întâmplat să port obiectul din poză şi să-mi aduc aminte că am scris rândurile de mai jos :)
---

Primele 2 zile după Bootcamp. Aparent just another week-end, în fapt o mulţime de întâmplări şi simţiri. O să povestesc aici două dintre ele şi o să înţelegeţi de ce încă “îmi place de mine”

Episodul 1 - sâmbătă dimineaţă, Bucureştiul se dezmorţeşte încet. După o săptămână de trezit la 6.45 dimineaţa, deschid ochii mult mai repede decât într-un week-end obişnuit. Primul impuls e să sar din pat şi să mă pregătesc pentru antrenamentul de dimineaţă. Îmi dau seama că sunt acasă şi că … nu se întâmplă nici un antrenament. După câteva minute în care sunt cumva descumpănită, mă îmbrac, iau cu mine cheile, mp3-ul şi nişte bani şi ies pe uşă (da, ştiu, sunt foarte specifică!).

În câteva minute sunt în Cişmigiu, căutând un loc mai retras ca să-mi fac încălzirea. Urmează respiraţia, “ţipeala” şi bătaia (bootcamperii ştiu de ce ). Vine apoi momentul cel mai provocator - cum strig eu, într-un loc public, din toate puterile că-mi place de mine? Nu ştiu cum strig, dar chiar am chef să strig. Cotesc şi-n faţa ochilor îmi răsare un culoar perfect gol, străjuit de copaci înalţi - locul perfect! Entuziasmată încep să alerg povestindu-mi cu voce tare cum îmi place de mine şi cum tot ce am nevoie e în mine acum. Câteva minute mai târziu ajung în celălalt capăt şi îmi dau seama că, după copaci, la câţiva metri de mine … e plin de oameni. Noroc că îmi place suficient de mult de mine încât să mă amuze doar ce-ar putea gândi oamenii care m-au auzit. De altfel e Valentine’s Day, o zi în care poţi să-ţi declari afecţiunea faţă de oricine, chiar şi de tine.

Episodul 2 - duminică după-amiază. În pas de plimbare pe Magheru, simt un impuls subit şi de nerecunoscut de a intra într-un magazin pe lângă care eram în trecere.

5 minute şi 19,9 lei mai târziu sunt mândra proprietară a obiectului vestimentar din poza. În caz că mai uit, să-mi aducă aminte….că-mi place de mine.