oboseală

mâini care tremură. imagini pe care nu poţi să le focusezi, ca şi cum ai vedea printr-o lentilă de aparat foto plină de urme de degete. senzaţie de nisip în ochi şi de ghimpi în ficat. îţi aduci aminte clar că n-ai băut nimic aseară. dar că n-ai putut adormi până târziu, atât de târziu încât se făcuse prea devreme.
2 cafele mai târziu privirea se dezîmpăienjeneşte un pic. cu greu. stomacul boceşte după ceva uşor şi cald. supă. sărutmâna, mama!

o bijuterie - Luli August Studza

Luli August Studza ...aşa s'au întâmplat, aşa le-am însemnat... ţie, care le citeşti

o cărticică scrisă cu acel talent al omului rasat de a prezenta cu un umor fin situaţiile delicate sau tragice din viaţa lui. un om cu o viaţă de roman şi cu un real talent de a evoca pictural, cinematografic şi emoţional în acelaşi timp oameni, locuri, mirosuri, gusturi, simţiri, trăiri din alte vremi. îndeosebi episodul întâlnirii cu noica este de o modestie, simplitate şi ... şi, aşa cum se zice în ţara în care s-a refugiat...very touching.


IOANA LULI AUGUST STURDZA
(24 ianuarie 1922 - 29 iulie 2000)

Pictorita, Graficiana, Artista Decoratoare

S-a nascut la 24 ianuarie 1922 in Bucuresti, ca fiica Elenei si a lui Henri August. A studiat la Liceul "Regina Maria" din Bucuresti. A absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti, promotia 1948, avandu-i ca profesori pe Eustasiu Stoienescu, la Pictura si Simion Iuca, la Gravura. In paralele cu Artele Plastice, a urmat cursurile Facultatii de Drept din Bucuresti.

Intre anii 1949 si 1958 a trait in clandestinitate. In aprilie 1949, a fugit de acasa cand Securitatea venea sa o aresteze. Pana l;a sfirsitul lui 1950 s-a ascuns pe la diversi prieteni schimbandu-si mereu adresa si iesind din casa numai noaptea. La 30 decembrie 1950, cu un buletin de identitate fals, s-a casatorit la Primaria din Piata Amzei, din Bucuresti cu inginerul Petre Sturdza, numelei ei Devenind Ioana Sturdza. S-a mutat la Braila unde lucra sotul ei, apoi la Lupeni si Petrosani (judetul Hunedoara).

In anul 1958, inainte de Craciun, a fost arestata in urma unui denunt, dar peste o luna a fost eliberata, caci informatiile pe care le-ar fi putut da Securitatii devenisera inutile (persoanele ajutate de ea cu zece ani inainte fusesera intre timp arestate si majoritatea iesisera deja din inchisoare).

Intre anii 1960-1979 a particdipat cu regularitate la expozitii de Arta Decorativa din tara si din strainatate, unde a expus: ceramica, textile, broderie, pictura pe lemn si sticla, colaje, postere. In anul 1961 a obtinut unj premiu pentru Ceramica la Praga. Intre anii 1970 si 1978 a avut sase expozitii personale: in 1970 la Bucuresti si Londra; 1971 la Paris si Munchen; 1978 la Bucuresti.

Incepand din anul 1963, a realizat costume si Decoruri de Film si de Teatru. In anul 1964 a colaborat la scurt-metrajul "Policitica si Delicatese" dupa I. L. Caragiale si a obtinut premiul de Plastica de Film la Oberhausen, Austria. In anul 1967 a realizatcostume pentru Tom Sawyer dupa Mark Twain, scurt-metraj produs cde Studiourile Buftea, in colaborare cu Franco-London Film. In anul 1976 a realizat Costumele pentur "Aurul disparut al Incasilor" dupa Jack London, serial produs de Telemunchen. In anmul 1978 a realizat Costumele pentru "Unchiul Vanea" de A. P Cehov, piesa jucata la Teatrul Mic din Bucuresti si a obtinut un premiu la Novisad, Iugoslavia.

Intre anii 1967 si 1975 a fost director Artistic la Intreprinderea Decorativa din Bucuresti., La sfirsitul anului 1978 a plecat definitiv din tara. Vreme de un an a lucrat in Europa. In anul 1979 a avut expozitii personale la Londra si Geneva. In anul 1980 s-a stabilit in SUA, la Los Angeles unde si-a continuat activitatea de artist plastic.

Intre anii 1984 si 1988 a avut expozitii personale in Hollywood. In anii 1984, 1985 si 1986 a obtinut premiul Intii la Concursul Anual de Palarii "Marylin Clark's Easter Parade". In anul 1988 a realizat Costumele pentru Cenetarul Eugene O'Neil, sarbatorit la Teatrul "Gene Dynarski" din Hollywood. In anul 1989 a realizat costumele pentru piesa "Scaunele" de Eugen Ionescu, jucata la "Friends and Artists Theater" din Hollywood.

Si-a scris memoriile in cartea "... asa s-au intimplat, asa le-am insemnat... tie care le citesti..."

S-a stins din viata la 29 iulie 2000 la Newport Beach, California.

noapte în bulgaria

aprilie. vacanţă. o şosea in the middle of nowhere. 5 minute de pus la cutia cu momente...

what's in a name?

de când mă ştiu mi s-a spus în mai multe feluri. poate parţial pentru că eu n-am protestat. poate pentru că îmi place să văd cum le sună oamenilor numele meu sau cum li se pare că mi se potriveşte să mă strige.
când eram mică, pentru că nu puteam pronunţa diana, ziceam că mă cheamă dida. mama, soră-mea şi prietenii foarte apropiaţi mă alintă dia sau diuţa. iar când e ceva grav, important sau într-un registru apropiat, brusc mă aud din jur strigată pe numele de familie.
în liceu la un moment dat, pentru că eram mai multe diane prin preajmă, mi se spunea tina, short de la cel de-al doilea nume, asta până când taică-miu, dumnezeu să-l ierte, care era un mare fan al numelui de diana, a început să închidă telefonul (fix, căci nu existau mobile la vremea aceea) colegilor mei care mă sunau, spunând că acolo nu stă nici o tina :) străinii pe care i-am întâlnit de-a lungul vremii, mi-au zis deanna sau diana [daiana], pentru că era mai uşor de pronunţat. o prietenă îmi zice de mulţi ani didi.
o persoană specială în viaţa mea îmi zicea kido (şi până azi cel mai mare regret al meu vis-a-vis de pierderea unui nume, e legat de kido...). iubitul îmi zice kiku (cu accent pe ultima silabă) sau gagique (un cuvânt, bineînţeles, inventat, care combină fascinaţia lui pentru limba rromani şi a mea pentru limba franceză).
so, what's in a name?

Patriotismul e de bon ton

dexonline PATRIOTÍSM. Sentiment profund de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor. [Sil. -tri-o-] /patriotisme Sursa: NODEX

Wikipedia zice: patriotism (din latină patria, patrie) - legătura emoţională faţă de o naţiune din motive etnice, politice, culturale sau altele.


Bătrânul şi desuetul patriotism (în formele sale autentice, pre-comuniste) e poate ceea ce ne-ar aduce aminte zilnic să ne facem bine treaba, să plantăm un pom din când în când, să jucăm cinstit, să n-o luăm pe scurtături, să nu îi admirăm pe cei care reuşesc încălcând pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, legea, moralitatea, etica, bunul-simţ.
Mi-ar plăcea să am pentru un timp cât de scurt puterea unui deţinător de trust de presă şi să pornesc o campanie de readucere a patriotismului din cărţile de istorie în stradă. "Patriotismul e de bon ton", "Se poartă din nou patriotismul", "New Patriotism - ® Since 1848", "E cool să fii patriot"... şi alte sloganuri în aceeaşi temă. La un popor care suferă atât de crunt de mimetism, s-ar putea să prindă.

Tinereţea fără tinereţe, dar cu Eliade

Iacă vine o vreme când te apuci de recitit cărţile adolescenţei. [Din cele ale copilăriei mă întorc de obicei la Micul Prinţ, la Alice în Tara Minunilor şi pe alocuri la Jules Verne (mai ales iarna şi dacă e un foc în sobă prin apropiere. şi bunătăţi de iarnă.)].
La capitolul adolescenţă mă tot întorc la Eliade, la bucăţi din Cioran şi la Pierre Loti. Drept îi că mă ajută şi faptul că am memoria scurtă :P, astfel încât uneori e chiar ca şi cum aş citi prima oară ceva. Alteori citesc cu alţi ochi la diverse vârste. În adolescenţă m-a fermecat Tinereţe fără tinereţe pentru fantasticul din povestire, pentru recuperarea fabuloasă de memorie pe care o trăia eroul, o memorie pe care nu o avusese.
N-am înţeles la vremea aia mare lucru din ce trăia omul de şaptezeci de ani care s-a trezit brusc într-o tinereţe mai tânără , mai imposibilă şi mai poaspătă fizic decât cea pe care o trăise (de genul să ai 30 de ani şi dantură de 2 săptămâni:D). Nu am înţeles pentru că nu simţisem deloc ce înseamnă să simţi că îmbătrâneşti. Că învelişul se uzează, se deteriorează, se învecheşte. Că poţi uita lucruri pe care le ştiai acum 10 sau 15 ani.
Continuu să cred că suntem pe atât de tineri pe cât e ce e sub înveliş. Mintea, spiritul, sufletul. Din punctul ăsta de vedere am undeva cu 5-6 ani mai puţin decât scrie la buletin. Dar mai cred şi că tinereţea se întreţine, se cultivă. E un muschi care trebuie antrenat mereu. Şi că da, trebuie un pic luptat pentru tinereţea din tine. Căci altfel foarte uşor intră peste ea maturitatea prost înţeleasă uneori ca absenţă a jocului, a fantasticului, a minunii, a pasiunii.
Nu ştiu din ce cochetărie nu-şi spun femeile vârsta. Oricât ar fi, nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât te simţi. Am văzut femei de 50 de ani mai tinere decât colege ale mele de facultate bătrânicioase mult înainte de vremea bătrâneţii. Asta aş numi eu tinereţe fără tinereţe. Şi în oglindă - bătrâneţe fără bătrâneţe.
Să fiţi tineri!

Rămurica sau obsesia detaliului

Două lucruri îmi place obsesiv-compulsiv să văd prin obiectivul aparatului. Oameni atunci când nu ştiu că sunt fotografiaţi şi aparatul prinde acel moment firesc, unic şi nereproductibil în fotografiile care încep cu "cheers". O colecţie de trăiri în detaliu.
Al doilea e format tot din detalii, amănunte, lucruri "obişnuite". Precum rămurica asta înflorită "culeasă" de aparat într-un parc din Oradea. Mi-a fost bine în ziua aia, mi-a fost soare, mi-a fost vacanţă....

Film franţuzesc - scena 1

10 seara, o cameră, lumină caldă de lampadar ascuns într-un cotlon, un colţ voluptos improvizat pe covor, perne şi pleduri în culori orientale, o sticlă de Bailey's începută.

Iubitul adormit de plăcere între perne. Caut în scrumieră un muc de ţigară din care să mai pot fura două fumuri şi sorb cu voluptate tutunul cu aromă de tandafiri.

În jur totul leneş. O lume care se petrece la gerunziu. Cufărul de lemn veghind lângă pat, ultragiat în conservatorismul său de scenele cărora tocmai le-a fost martor. Ţeava din bucătărie măsurând de două ori pe minut timpul care se scurge şi cîntărindu-l în picături ce se preling. Fotografiile de pe pereţi căutând din ochi un loc în care să lenevească. Mobilierul şui şi desperecheat zâmbind pe sub mustăţi, ştiind că e doar o acoperire cuminte pentru zbaterile şi căutările din mine. Jazzul alunecând leneş din boxe, covorul şi pernele luând forma trupurilor noastre, ţigara conservându-şi cu grijă cele două fumuri rămase, Bailey's-ul amestecându-se cu plăcerea ce-mi curge prin vene.

Strălucirea din ochi trădându-mi simţurile – miros de ulei de trandafir, iasomie şi dragoste, muzica curgând molcom în auz, lumina filtrând amestecul de ocru, maro, portocaliu, bordeaux din cameră, gust de Bailey's amestecat cu ţigară şi cu sărutări.

Iubitul tuşeşte şi rupe vraja de film. Sau poate doar spune “cut!” cu plăcerea unui regizor care ştie că tocmai a turnat o scenă perfectă ... dintr-un film franţuzesc.

Chanel no 5 şi la madeleine de Proust

Aveam, cred, 18 ani când am hotărât să mă rup câteva luni de Bucureşti şi să petrec o vară în casa bunicilor mei din Vrancea. Au fost câteva luni în care am reînvăţat lucrurile mici şi simple, dar atât de necesare sufletului meu - cititul până la 5 dimineaţa, scris scrisori către oamenii din Bucureşti (şi Bucureştiul părea brusc atât de departe şi din altă lume...), uitat la fluturi, mirosit fânul, mâncat cireşe direct din pom...

Undeva în prima săptămână am ajuns cumva să explorez dulapurile bunicii. Deşi fizic nu mai era mare lucru în ele, deschisul uşii grele de lemn vechi a însemnat un fel de acces la o lume pe care credeam că o uitasem, dar care era extrem de bine întipărită undeva pe "hard" :) o lume de vacanţe de vară în care eram mereu veselă şi în care fiecare zi era prilej de noi aventuri şi explorări. Nu ştiu să spun cum mirosea dulapul bunicii, dar cred că era o combinaţie de levănţică uscată, cu parfum de săpun Lux (căci fac parte din generaţia a căror părinţi şi bunici nu introduseseră în cotidian, căci nu aveau cum, balsamul de rufe cel imperialist). Deschisul dulapului bunicii e prima memorie conştientă asociată cu madelaina lui Proust, poate şi pentru că citisem Swann doar cu vreo 1-2 ani înainte.

De atunci am tot felul de madeleine în viaţă, poate pentru că au mai trecut 10 ani, poate pentru că elementele universului copilăriei mele se sting tot mai tare de la un an la altul. Zilele trecute am descoperit la o prietenă un borcan de iaurt, din ăla reciclabil, pe care scria din fabricaţie, în sticlă "a se clăti după golire". Am simţiti brusc gustul un pic acrişor al iaurtului amestecat un pic cu linguriţa, imediat după ce dădeai la o parte folia de aluminiu zimţat. Mi-e clar că o să fiu cu ochii pe târgurile de vechituri şi o să-mi caut un borcan din ăla...

Şi aici intevine Chanel no 5. Mai precis azi. Când mama a primit cadou o sticlă din parfumul cu care am asociat-o toată copilăria. Nu-mi dau seama prin ce acrobaţii reuşea mama să aibă mereu în casă Chanel no 5 şi rimel Helena Rubinstein. Probabil prin sistemul subteran, despre care se vorbea doar în şoaptă, "cineva care ştia pe cineva care primea pachete de afară" sau "cineva care are şi schimbă pentru cutare lucru sau vinde cu atât (probabil o mică avere pentru un parfum)".

Iacă mai jos şi bucata cu madeleina... am căutat-o astăzi, după mulţi ani. Enjoy it! I did.

II y avait déjà bien des années que, de Combray, tout ce qui n'était pas le théâtre et le drame de mon coucher, n'existait plus pour moi, quand un jour d'hiver, comme je rentrais à la maison, ma mère, voyant que j'avais froid, me proposa de me faire prendre, contre mon habitude, un peu de thé. Je refusai d'abord et, je ne sais pourquoi, me ravisai. Elle envoya chercher un de ces gâteaux courts et dodus appelés Petites Madeleines qui semblent avoir été moulés dans la valve rainurée d'une coquille de Saint-Jacques. Et bientôt, machinalement, accablé par la morne journée et la perspective d'un triste lendemain, je portai à mes lèvres une cuillerée du thé où j'avais laissé s'amollir un morceau de madeleine. Mais à l'instant même où la gorgée mêlée des miettes du gâteau toucha mon palais, je tressaillis, attentif à ce qui se passait d'extraordinaire en moi. Un plaisir délicieux m'avait envahi, isolé, sans la notion de sa cause. II m'avait aussitôt rendu les vicissitudes de la vie indifférentes, ses désastres inoffensifs, sa brièveté illusoire, de la même façon qu'opère l'amour, en me remplissant d'une essence précieuse : ou plutôt cette essence n'était pas en moi, elle était moi. J'avais cessé de me sentir médiocre, contingent, mortel. D'où avait pu me venir cette puissante joie ? Je sentais qu'elle était liée au goût du thé et du gâteau, mais qu'elle le dépassait infiniment, ne devait pas être de même nature. D'où venait-elle ? Que signifiait-elle ? Où l'appréhender ? Je bois une seconde gorgée où je ne trouve rien de plus que dans la première, une troisième qui m'apporte un peu moins que la seconde. II est temps que je m'arrête, la vertu du breuvage semble diminuer. Il est clair que la vérité que je cherche n'est pas en lui, mais en moi. [...] Je pose la tasse et me tourne vers mon esprit. C'est à lui de trouver la vérité. Mais comment ? Grave incertitude, toutes les fois que l'esprit se sent dépassé par lui-même ; quand lui, le chercheur, est tout ensemble le pays obscur où il doit chercher et où tout son bagage ne lui sera de rien. Chercher ? pas seulement : créer. II est en face de quelque chose qui n'est pas encore et que seul il peut réaliser, puis faire entrer dans sa lumière. Et je recommence à me demander quel pouvait être cet état inconnu, qui n'apportait aucune preuve logique, mais l'évidence, de sa félicité, de sa réalité devant laquelle les autres s'évanouissaient. Je veux essayer de le faire réapparaître. Je rétrograde par la pensée au moment où je pris la première cuillerée de thé. Je retrouve le même état, sans une clarté nouvelle. Je demande à mon esprit un effort de plus, de ramener encore une fois la sensation qui s'enfuit. Et, pour que rien ne brise l'élan dont il va tâcher de la ressaisir, j'écarte tout obstacle, toute idée étrangère, j'abrite mes oreilles et mon attention contre les bruits de la chambre voisine. Mais sentant mon esprit qui se fatigue sans réussir, je le force au contraire à prendre cette distraction que je lui refusais, à penser à autre chose, à se refaire avant une tentative suprême. Puis une deuxième fois, je fais le vide devant lui, je remets en face de lui la saveur encore récente de cette première gorgée et je sens tressaillir en moi quelque chose qui se déplace, voudrait s'élever, quelque chose qu'on aurait désancré, à une grande profondeur ; je ne sais ce que c'est, mais cela monte lentement ; j'éprouve la résistance et j'entends la rumeur des distances traversées. Certes, ce qui palpite ainsi au fond de moi, ce doit être l'image, le souvenir visuel, qui, lié à cette saveur, tente de la suivre jusqu'à moi. Mais il se débat trop loin, trop confusément ; à peine si je perçois le reflet neutre où se confond l'insaisissable tourbillon des couleurs remuées ; mais je ne peux distinguer la forme, lui demander, comme au seul interprète possible, de me traduire le témoignage de sa contemporaine, de son inséparable compagne, la saveur, lui demander de m'apprendre de quelle circonstance particulière, de quelle époque du passé il s'agit. Arrivera-t-il jusqu'à la surface de ma claire conscience, ce souvenir, l'instant ancien que l'attraction d'un instant identique est venue de si loin solliciter, émouvoir, soulever tout au fond de moi ? Je ne sais. Maintenant je ne sens plus rien, il est arrêté, redescendu peut-être ; qui sait s'il remontera jamais de sa nuit ? Dix fois il me faut recommencer, me pencher vers lui. Et chaque fois la lâcheté qui nous détourne de toute tâche difficile, de toute œuvre importante, m'a conseillé de laisser cela, de boire mon thé en pensant simplement à mes ennuis d'aujourd'hui, à mes désirs de demain qui se laissent remâcher sans peine. Et tout d'un coup le souvenir m'est apparu. Ce goût, c'était celui du petit morceau de madeleine que le dimanche matin à Combray (parce que ce jour-là je ne sortais pas avant l'heure de la messe), quand j'allais lui dire bonjour dans sa chambre, ma tante Léonie m'offrait après l'avoir trempé dans son infusion de thé ou de tilleul. La vue de la petite madeleine ne m'avait rien rappelé avant que je n'y eusse goûté ; peut-être parce que, en ayant souvent aperçu depuis, sans en manger, sur les tablettes des pâtissiers, leur image avait quitté ces jours de Combray pour se lier à d'autres plus récents ; peut-être parce que, de ces souvenirs abandonnés si longtemps hors de la mémoire, rien ne survivait, tout s'était désagrégé ; les formes - et celle aussi du petit coquillage de pâtisserie, si grassement sensuel sous son plissage sévère et dévot - s'étaient abolies, ou, ensommeillées, avaient perdu la force d'expansion qui leur eût permis de rejoindre la conscience. Mais, quand d'un passé ancien rien ne subsiste, après la mort des êtres, après la destruction des choses, seules, plus frêles mais plus vivaces, plus immatérielles, plus persistantes, plus fidèles, l'odeur et la saveur restent encore longtemps, comme des âmes, à se rappeler, à attendre, à espérer, sur la ruine de tout le reste, à porter sans fléchir, sur leur gouttelette presque impalpable, l'édifice immense du souvenir.

Marcel Proust, À la recherche du temps perdu. Du côté de chez Swann, 1913.

monday morning...

luni dimineaţă. afară vară. înauntru emailuri, deadline-uri, şedinţe, meetinguri şi alte chestii care sună a romgleză corporatistă. weekendul se retrage alene din vene. cafeaua cu poveşti de weekend e un fel de outro la starea de leneveală din ultimele 2 zile. încep să sune reminderele şi să se umple listele cu to do-uri.

îmi place lunea de dimineaţă devreme. pe la ora 7-7.30, când oraşul se dezmorţeşte încet. florăresele, câte mai sunt, udă trotoarele, maşinile de la REBU termină de strâns urmele nopţii. Calea Victoriei încă doarme, aşteptând ora 10 pentru a-şi primeni vitrinele. Abia spre Ateneu oraşul e mai treaz şi parcările încep să se umple. La Universitate deja trezirea generală a fost dată. Şuvoiul uman care răsare de sub pământ din metrou e deja intrat în freamătul începutului de săptămână. Tipul de la care iau ziare e deja obosit, căci de vreo 2 ore e asaltat de cumpărătorii de cultură la superofertă - Cotidianul de luni cu bonus cărţulii frumos colorate.

nu mai ştiu dacă mersul pe jos înainte ca oraşul să se dezmorţească era pe lista celor 100 de lucruri pe care să le faci în Bucureşti :) dar merită încercat măcar o dată.

Întoarcerea la firesc

Două cărţi pe care le-am citit în ultimul an m-au bucurat nespus pentru pledoariile lor pro întoarcere la firesc. Cartea lui Paleologu am savurat-o pe îndelete, cumva temându-mă să nu se termine prea repede. Cartea lui Pleşu mi-a umplut fericit orele într-un intercity Bucureşti-Timişoara. Am recitit apoi bucăţi din ea şi am dat-o în dar.

Am dat astăzi peste o a treia carte pe care cumva firesc, deşi probabil oripilând lumea :), o aşez lângă celelalte două. Cea mai mare parte a vieţii mele post liceu n-am avut televizor. Aşa încât judecatul aomenilor după ceea ce apare "pe sticlă" mi-e cumva ne-la-ndemână. Cu toate astea am urmărit, nu neapărat voit, dar cu interes, câteva dintre persoanele care se cheamă astăzi vedete. Mai ales din 2002 încoace, după ce am urmat un curs despre elite. Mă fascinează teoriile privitoare la modele şi impactul modelelor în viaţa oamenilor "obişnuiţi".

Am citit în ultimii ani mai multe bucăţi scrise de Mihaela Rădulescu şi recunosc că mi-au plăcut. Aşa cum îmi place uneori să citesc bucăţile de articole din B-24-FUN. Şi cred că ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în articolele ei este tocmai faptul că scrie despre lucrurile mici, cotidiene, dar importante pentru sufletele noastre.

Sunt sigură că alăturarea cărţilor de mai jos o să-mi atragă replici mai mult sau mai puţin dure de genul "Come on! Paleologu, Pleşu şi Răduleasca!" :) Nu compar, nu critic, nu categoriesesc. Ci simplu - m-au bucurat toate trei pentru firescul din ele.



Alexandru Paleologu - Breviar pentru păstrarea clipelor















Andrei Pleşu - Despre bucurie în est şi în vest
























Mihaela Rădulescu - Despre lucrurile simple

Dezruginirea stiloului şi îmblânzirea tastaturii

Undeva prin '95 am descoperit magia scriiturii sub formă de jurnale, scrisori, eseuri. Îmi plăcea să scriu pentru mine, terifiată cumva de faptul că, deşi aveam numai 15-16 ani, începusem să uit. Simţeam un fel de envie de a conserva momentele din viaţa mea, momente importante, marcante, dar mai ales momentele preţioase, cumva mici şi neimportante, zilnice. Am inventat atunci ceea ce se se cheamă şi azi cutia mea cu momente. În cutia asta s-au adunat în 12 ani zeci de caiete, de scisori, de fragmente de eseuri scrise pe te-miri-ce-bucăţi-de-hârtie, fotografii, bilete de intrare la muzee, flori uscate, decupaje din ziare... Sunt îngrămădite toate într-un cufăr de lemn, în coşuri împletite pitite în rafturile bibliotecii, în dulăpiorul de lemn sculptat în care păstrez bijuteriile şi lucruri care ţin de sufletul meu.

Scrisul s-a transformat în timp în ceva firesc, cotidian. Ceva doar al meu, care îmi făcea bine, îmi decanta experienţele, mă ajuta să cresc, să învăţ. Uitasem de ce am început să scriu. Îmi aduceam aminte de obicei în octombrie, în jurul zilei mele de naştere, când scoteam la lumină ceea ce scrisesem în anul ce trecuse. Îmi rezervam de obicei o zi întreagă pentru asta şi mă surprindeam cu uimire tresărind citind fragmente de la începutul anului sau din anii trecuţi, având cumva sentimentul că citesc, pe alocuri, despre viaţa altcuiva. E înfricoşător cât de repede uităm. În urmă cu câteva luni am văzut un film împrumutat de la o prietenă (Before Sunrise, 1995). Aveam cumva sentimentul că am auzit de filmul ăsta... până când am descoperit într-un jurnal de acum 10 ani că îl văzusem la vremea aceea... Dar peste filmul ăsta au intrat ultimii ani de liceu, toate manualele de drept din facultate, câteva organizaţii cu slang-ul şi proiectele lor, participanţii din traininguri, locuri, oameni, iubiri, tragedii mai mici sau mai mari, bucurii de toate felurile. Şi filmul a ajuns undeva departe, uitat ca într-o arhivă prăfuită.

Prin 2004 undeva along the way scrisul a început să iasă din viaţa mea. Am scris mai rar, cumva mai nefiresc (din obişnuinţă, mai degrabă). Jurnalele mele s-au transformat în agende narative, cu bucăţi de recenzii de cărţi şi citate, cu fragmente începute şi lăsate la jumătatea primei fraze. Mi-am pierdut envie-ul. Am pierdut plăcerea foii goale, a scrisorii pe care tocmai am trecut cu stiloul data, a mirosului de cerneală. A scrisului în general, pentru că din '98 până în 2004 scriam de multe ori emailuri în loc de scrisori, dar emailuri cu parfum de scrisoare, pe care apoi le printam şi le puneam lângă celelalte scrisori.

Şi iată-mă după mai bine de 10 ani în care am fost obişnuită să scriu zilnic sau aproape zilnic paralizată în faţa foii albe, fie ea însoţită de stilou sau de tastatură.

E o vorbă care spune că suntem ceea ce facem în cea mai mare parte a timpului. Respectiv nu mai suntem ceea ce nu mai facem... Scrisul, ca multe alte lucruri în viaţă, este o chestiune de obişnuinţă. De încercări, de poticniri şi ridicări, de "furat" şi "mixat" din ceea ce trăim, citim, simţim sau auzim şi vedem în jur.

Sper să descopăr că e ... ca mersul pe bicicletă. Că odată ce-mi recapăt obişnuinţa foii albe dinainte, vor curge şi cuvintele un pic uscate şi ruginite din peniţă sau din tastatură. Oricum ar fi experienţa mea de întoarcere la scris ... o să scriu despre ea :)