Cafeaua mea cu mine

De mai mulți ani am obiceiul de a mă scoate în weekend la o cafea. Între timp a devenit un fel de ritual în viața mea. 2-3 ore, de obicei sâmbăta dimineața, într-o cafenea drăguță, unde să fie în meniu un mic dejun bun (de obicei franțuzesc). Jurnalul, laptopul și mp3-ul îmi sunt tovarăși de cafea. Câteodată o carte sau altă sursă de inspirație. Mă iau la întrebări despre cum mi-a fost săptămâna trecută și ce intenții am pentru săptămâna următoare. Mă întreb ce am mai învățat. Uneori doar tac și ascult muzică. Alteori mă uit la oameni. Alteori scriu pentru ce sunt recunoscătoare din săptămâna care a trecut.

Azi tovarăși de cafea îmi sunt un mic dejun franțuzesc de la Chocolat (cafea, oranjadă, dulceață, croissant cu unt, pâine prăjită, unt, fructe și lapte cald), jurnalul, laptopul și o melodie care e pe repeat de câteva minute bune (Dalida - Pour ne pas vivre seul). Și mă gândesc la întâlnirea de azi cu mine că uneori ne umplem viața cu oameni, lucruri, întâlniri, întâmplări doar ca să nu trăim singuri. Dar că avem nevoie și de singurătate, de timp cu noi. Pentru că în momentele de singurătate suntem cei mai sinceri cu noi. Ne punem întrebări și ne dăm răspunsuri fără să le mai trecem prin filtre de cât de bine dăm în poză și ce-or să creadă oamenii despre noi.

Undeva deep down știu că am nevoie de singurătate, poate mai mult decât cele 2-3 ore de la cafeaua mea cu mine. Dar măcar atât. Când nu mi le iau, n-am timp să așez în mine unele întâmplări și să-mi răspund la unele întrebări. Și asta se vede în calitatea relațiilor mele. Pare paradoxal că am nevoie de timp cu mine ca să-mi fie bine cu ceilalți, but is who I am: pour ne pas vivre seul... mă scot la cafea în weekend.