O săptămână. Ești pe cărare?

La începutul anului mi-am setat o alertă la telefon care sună în fiecare vineri la prânz și-mi aduce în fața ochilor textul ăsta "O săptămână. Ești pe cărare?".

Asta ca să nu uit că sunt pe un drum și dacă uit să mă reîntorc pe el. Mi s-a întâmplat în anumite perioade să fiu absentă din viața mea cu săptămânile sau cu lunile. Să trăiesc ca într-un fel de vis absurd în care sunt mai mult spectator la viața mea. Sunt perioadele în care am făcut cele mai mari greșeli, am ratat cele mai multe oportunități, am trăit cel mai puțin.

Astăzi când m-am gândit la alerta de vineri mi s-a părut că ar fi trebuit să spună "3 luni din anul ăsta. Ești pe cărare?" Am mai fost și pe lângă cărare, dar în cea mai mare parte a timpului am fost pe cărare. Cărarea mea duce anul ăsta la materializat niște lucruri pe care le port cu mine de-o vreme. Și mai ales a unui proiect special pentru mine care începe să capete contur cel puțin pe hârtie. Am mai descoperit câteva lucruri despre mine anul ăsta, am citit mult și ... am început să ascult mai bine. Și să vorbesc mai puțin :) Și să fac liniște înauntru. Uneori e așa de mult zgomot înauntru încât ajung să cad de pe cărare fără să-mi dau seama. Cu cât ajunge să fie mai liniște, cu atât sunt mai pe cărare.

E un an pentru așezat în mine lucruri pe care le-am citit, le-am gândit, le-am simțit. Și care au nevoie să se așeze. Iar liniștea ajută...

Ariciul portocaliu. Despre misiune vs. job

Îl port cu mine de-o vreme. Nu știu exact de unde a răsărit. Știu că pentru mine înseamnă învățare și energie. Adică despre ce e viața mea. Sunt norocoasă să-l fi găsit și îl port cu drag cu mine oriunde merg.

Am răspuns astă vară la câteva întrebări și am dat de ele zilele ăstea.

Ce este un job?
Cadrul în care îți pui în aplicare/manifești misiunea personală.

Ce este o carieră?
Înșiruirea de etape publice/vizibile ale punerii în aplicare a misiunii personale.

Ce este un scop?
Destinația finală sau destinații intermediare pe drumul tău (misiunea personală)

Pentru că este o perioadă aglomerată, răspunsurile ăstea simțite în interior îmi dau energie să merg mai departe. Mulțumesc tuturor celor care înaintând pe drumurile lor, contribuie și la drumul meu.

Pushing your limits, partea a 2-a

Zilele trecute am încercat câteva lucruri noi a propos de limite și mi-am dat seama că am învățat din exercițiile de pushing my limits din ultimul an.

Am învățat că o limită o dată depășită rămâne depășită. Când pleci să te confrunți cu următoarea limită, pleci de pe o altă poziție. Ceea ce a fost cucerit rămâne cucerit.

După anul trecut (sărit cu parașuta, maraton-ștafetă și flashmob în Gara de Nord) am căpătat un fel de "inconștiență" - limitele mi se par mai degrabă provocatoare decât dificile/de temut.

Dacă știam asta mai demult aș fi sărit cu parașuta de acum câțiva ani :)

Îmi place de mine, varianta Bucureşti

Un post scris acum aproape un an, publicat astăzi pentru că s-a întâmplat să port obiectul din poză şi să-mi aduc aminte că am scris rândurile de mai jos :)
---

Primele 2 zile după Bootcamp. Aparent just another week-end, în fapt o mulţime de întâmplări şi simţiri. O să povestesc aici două dintre ele şi o să înţelegeţi de ce încă “îmi place de mine”

Episodul 1 - sâmbătă dimineaţă, Bucureştiul se dezmorţeşte încet. După o săptămână de trezit la 6.45 dimineaţa, deschid ochii mult mai repede decât într-un week-end obişnuit. Primul impuls e să sar din pat şi să mă pregătesc pentru antrenamentul de dimineaţă. Îmi dau seama că sunt acasă şi că … nu se întâmplă nici un antrenament. După câteva minute în care sunt cumva descumpănită, mă îmbrac, iau cu mine cheile, mp3-ul şi nişte bani şi ies pe uşă (da, ştiu, sunt foarte specifică!).

În câteva minute sunt în Cişmigiu, căutând un loc mai retras ca să-mi fac încălzirea. Urmează respiraţia, “ţipeala” şi bătaia (bootcamperii ştiu de ce ). Vine apoi momentul cel mai provocator - cum strig eu, într-un loc public, din toate puterile că-mi place de mine? Nu ştiu cum strig, dar chiar am chef să strig. Cotesc şi-n faţa ochilor îmi răsare un culoar perfect gol, străjuit de copaci înalţi - locul perfect! Entuziasmată încep să alerg povestindu-mi cu voce tare cum îmi place de mine şi cum tot ce am nevoie e în mine acum. Câteva minute mai târziu ajung în celălalt capăt şi îmi dau seama că, după copaci, la câţiva metri de mine … e plin de oameni. Noroc că îmi place suficient de mult de mine încât să mă amuze doar ce-ar putea gândi oamenii care m-au auzit. De altfel e Valentine’s Day, o zi în care poţi să-ţi declari afecţiunea faţă de oricine, chiar şi de tine.

Episodul 2 - duminică după-amiază. În pas de plimbare pe Magheru, simt un impuls subit şi de nerecunoscut de a intra într-un magazin pe lângă care eram în trecere.

5 minute şi 19,9 lei mai târziu sunt mândra proprietară a obiectului vestimentar din poza. În caz că mai uit, să-mi aducă aminte….că-mi place de mine.

Ultimele 3 luni

îmi aduc aminte cu plăcere de:
revizuit sau creat multe design-uri, manuale, materiale de training şi articole;
Festivalul PLAI (Timişoara);
6 întâlniri Training Café,
maratonul Bucureşti;
2 ToT-uri şi un ToT în Advocacy pregătite;
emisiune Lume Bună;
sărit cu paraşuta (Braşov);
un la mulţi ani special (mulţumesc, kido);
reîntâlnire cu ELSA (workshop pt. recruţi) şi cu un grup de oameni care mă stimulează să mă dezvolt continuu (forum 7-8 nov.);
participat la susţinerea doctoratului Irinei;
o şezătoare cu mulţi oameni dragi la noi acasă;
aniversat 5 ani frumoşi pentru sufletul meu alături de un om fain;
dansat în Gara de Nord :)
un workshop foarte fain week-end-ul trecut.
şi multe poveşti, cafele, descoperiri şi redescoperiri de oameni minunaţi aproape de mine.

WHAT's NEXT?

M-a întrebat o prietenă. Şi m-am gândit că aşa-i, avem nevoie de lucruri şi întâmplări care să vină spre noi. Care să ne dea energie pentru a munci, a contribui, a ne trezi dimineaţa cu zâmbetul pe buze.

Pentru mine astăzi urmează câteva ore cu studenţi din facultatea de drept care vin să povestim despre ELSA. Vineri seara, la ora 20.00. Asta da dorinţă de voluntariat pe capul lor :)

După care ... mă pregătesc pentru un flash mob alături de nişte oameni foarte faini. Dansul n-a fost niciodată my thing, dar sper că asta nu se va vedea între zecile de oameni cu care o să merg în decembrie în Gara de Nord :) Şi dacă nu mă duc să dansez (dacă nu apuc să învăţ paşii sau descopăr că am 2 picioare stângi), tot mă duc să-i văd :)

So, asta e next

Salt în gol

De la aprox 3.200 de metri. Un sentiment incredibil de libertate, de împăcare, de linişte interioară.

Învăţarea de la bon ton la uncool şi invers

O întrebare care mă bântuie de mai multă vreme:

---
Poate aţi trăit în copilărie sau adolescenţă măcar un moment în care un părinte, un bunic sau altcineva din familie v-a ţinut o “prelegere” despre cât e de important să înveţi, “să ai carte”.

În discuţiile de acest gen cu ai mei nu era vorba de note sau diplome, ci de învăţarea în sine. “Lasă televizorul, mai bine citeşte o carte” e o replică pe care am auzit-o de multe ori.

Mai târziu, în toate memoriile pe care le-am citit – de la lideri de state la oameni de afaceri, scriitori, artişti, sportivi, etc. – există multe referiri la procesul de învăţare prin care au trecut înainte de a reuşi, de a se afirma, de a fi foarte buni/ cei mai buni în domeniul lor.


Aşa că am crescut cu sentimentul că învăţarea e de bon ton, e cool, e “foarte tare”. Şi că e interesant să mă uit cum au învăţat acei oameni astfel încât au devenit foarte buni.

---
Întrebarea şi comentariile aici

Pushing your limits

Am norocul să am aproape oameni care mă inspiră şi mă motivează să-mi depăşesc limitele. Ramona, Letiţia şi Alexandra sunt printre ei. Respectiv sunt echipa alături de care am făcut în 18 octombrie o nebunie participând la proba de ştafetă a maratonului Bucureşti şi alergând 10,548 km într-o duminică friguroasă şi ploioasă.

Filmul evenimentelor:

• în variantă narativă - aici
• în variantă prezentare mai jos

Mulţumesc frumos pentru provocare şi pentru ocazia de "pushing my limits"!

Visez, muncesc, obosesc, mă poticnesc, mă ridic, visez …

• Visez că învăţând toată viaţa şi punând în aplicare ce învăţăm vom reuşi să lăsăm copiilor noştri o Românie de care să fie mândri
• Visez că televizorul va căpăta o funcţie educativă autentică sau va dispărea din viaţa noastră ca popor
• Visez că suntem ca ţară mult mai aproape de media europeană de 12,5% populaţie adultă care învaţă toată viaţa decât cei sub 2% de acum
• Visez că trainingul va deveni în România un motor pentru schimbare în bine
• Visez să ajungem măcar la zi cu ce se întâmplă în training în lume, dacă nu chiar să inovăm
• Visez să contribui la cultivarea dorinţei de a învăţa
• Visez să adun la un loc toate cursurile din România
• Visez că voi fi parte din primul centru mare de training din Bucureşti - un spaţiu de învăţare, de adunare a oamenilor interesaţi de training, un loc unde se pot citi reviste şi cărţi de training, unde se întâmplă evenimente de învăţare în fiecare zi, unde oamenii pot să primească informaţii despre oportunităţi de training, indiferent de bugetul lor
• Visez să contribui la construirea unei mari comunităţi de învăţare şi dezvoltare pentru traineri

Ca orice vis, ţel, scop, ideal cele de mai sus nu sunt un job. Sunt mult mai aproape de un rinichi decât de un job. Poţi trăi fără un rinichi? Da, dar nu mai eşti întreg.

Am scris acest post ca să ard nişte bărci în urmă şi ca să nu uit că “If you think you can do a thing or think you can't do a thing, you're right”.

Sunt o norocoasă că am aproape atât de mulţi oameni faini. Dacă vreunul dintre voi de-aproape mă auziţi vreodată plângându-mă că am prea mult de muncă, că sunt obosită, nedormită, nemâncată sau că îmi plâng de milă, vă rog să-mi daţi un link la articolul ăsta. Îmi veţi face un mare bine.